Nero, Antihristul Romei, între mit și realitate. Împăratul care nu și-a dorit să devină împărat

Nero (pe numele complet Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus), a fost al cincilea împărat roman și ultimul împărat al dinastiei iulio-claudiene, domnind din anul 54 d.Hr., când avea 16 ani, și până la moartea sa, la 30 de ani, la 9 iunie 68 d.Hr.

Domnia lui Nero a fost marcată de pasiune artistică, intrigă politică și tiranie extrem de brutală, Nero fiind unul dintre cei mai disprețuiți împărați ai Romei, deseori descris ca un monstru.

• Arheologii chinezi au dezgropat o armură excepțională din 6.000 de solzi. Cui a aparținut?
• Scriitoarea care a semnat „cel mai important roman în limba engleză”

Nero s-a născut la 15 decembrie 37 d. la Antium, ca fiu al consolului roman Gnaeus Domitius Ahenobarbus şi al Agrippinei cea Tânără, și fiu vitreg și moștenitorul împăratului Claudius (unchiul Agrippinei).

Nero a devenit faimos pentru desfrâul și extravaganțele sale personale și, pe baza unor dovezi îndoielnice, pentru incendierea Romei, persecuțiile împotriva creștinilor, dar și pentru aranjarea morții unora dintre rudele sale.

Uneltirea împotriva propriei mame și reformele romane de bun augur

Deși numele lui a fost sinonim cu decadența, Nero și-a început domnia într-un mod decent, spun istoricii. Exceptând faptul că a comandat uciderea mamei sale, Julia Agrippina, spunându-le romanilor că de fapt aceasta s-a sinucis, tânărul împărat Nero a avut un start promițător în ceea ce privește politica domniei sale – a interzis procesele secrete, a luat măsuri drastice împotriva corupției, a predat puterea Senatului, a redus taxele, a interzis pedeapsa capitală, a acordat mai multe drepturi sclavilor, a interzis sporturile sângeroase și a încercat să elimine treptat luptele de gladiatori și să le înlocuiască cu luptele grecești.

Și atât de populare au fost măsurile luate de Nero, încât marele împărat Traian avea să declare mai târziu că primii cinci ai de domnie a lui Nero au reprezentat cea mai mare domnie din istoria romană și, în ciuda actelor sale nebunești de mai târziu, Nero a fost iubit de supușii săi, astfel că după moartea lui, la 9 iunie 68, o întreagă generație de provinciali ambițioși avea să pretindă că sunt moștenitorii săi.

Iubitor de poezie, muzică și dans

Mai puțin cunoscut este faptul că spre deosebire de Augustus, Tiberius sau Caligula, Nero nu și-a dorit să devină împărat, mama sa, Agrippina, împingând lucrurile astfel încât fiul ei să ajungă în această poziție, iar la scurt timp după moartea ei, Nero și-ar fi exprimat dorința de a renunța la tron pentru a deveni poet. Cum acest lucru nu a fost posibil, Nero a început să dezvolte o viață artistică, în pararel cu atribuțiile sale de împărat.

Tânărul împărat își petrecea timpul liber în bordeluri, chefuind cu actorii, distrându-se cu oamenii de rând. Îi plăcea să se îmbete și să apară pe scenă în spectacole de teatru, uneori chiar în roluri feminine, fără să țină cont ori să-i pese că în acea perioadă romanii considerau artiștii (actorii, poeții și dansatorii) ca făcând parte din cea mai de jos categorie socială.

Nu erau percepuți mai bine decât erau prostituatele, iar văzându-l pe Nero dând frâu liber laturii sale artistice în fața cetățenilor de rând era ca și cum poporul ar fi văzut-o pe regina Angliei dansând goală pentru bani într-un bordel din Amsterdam.

Al doilea omor aranjat

Scandalurile au început în anul 62 când amanta lui Nero, Poppaea Sabina, a rămas însărcinată, în timp ce Nero era căsătorit cu una dintre cele mai populare femei romane, Claudia Octavia.

Pentru a aplana scandalul, Nero a divorțat de Claudia hotârând să o trimită în exil, dar când poporul s-a revoltat împotriva acestei decizii, Nero a decis asasinarea ei, marcând în șirul acțiunilor sale un al doilea omor efectuat în rândul rudelor sale. Și nu avea să fie ultimul.

La fel cum a procedat cu mama sa, și în cazul Claudiei, Nero a declarat supușilor că aceasta s-a sinucis.

Al treilea omor

În același an în care și-a ucis soția, pe Claudia, Nero l-a asasinat pe Sextus Afranius Burrus, prefect pretorian (51-62) și, împreună cu Seneca, principalul consilier al său, care avea sub control cele mai întunecate dorințe ale împăratului, înlocuindu-l cu Tigellinus, pe care considera că-l putea manipula, în același timp dezlănțuindu-și, fără limite, cele mai decadente și murdare dorințe ale sale – orgiile.

În iulie 64, acțiunile împăratului au început să provoace dezgustul poporului, oamenii ajungând să-l creadă în stare de orice.

Incendierea Romei, dar și reconstrucția sa

Deși nu se găsesc multe date în biografii care să confirme veridicitatea informațiilor acestui eveniment, la 18 iulie 64, un incediu de proporții a cuprins Roma, orașul etern, focul arzând timp de o săptămână și distrugând trei dintre cartierele orașului, clădirea imperială fiind, la rândul ei, grav avariată. În vreme ce Roma ardea, împăratul Nero, credeau unii, se distra, acesta neaflându-se în momentul incendiului în oraș.

Totuși, Tacitus, considerat de către cercetătorii moderni ca fiind unul dintre cei mai mari istorici romani, relevă faptul că atunci când a aflat despre focul devastator din Roma, Nero s-a grăbit să ajungă la palat alăturându-se eforturilor de stingere a incendiului și, mai mult decât atât, permițând ca sute dintre cei rămași fără adăpost în urma dezastrului să stea în palatul imperial.

După incendiu, Nero a încercat o reconstrucție a orașului ars, gândind infrastructura în așa fel încât să împiedice posibile viitoare incendii. În afara de asta, a ordonat și construirea, deasupra dărâmăturilor a unui palat de mari dimensiuni care includea și o statuie a lui de aproape 36 de metri înălțime, un gest nepotrivit, având în vedere faptul că poporul dezvoltase o antipatie pentru el.

Noi omoruri

După ce au ajuns la urechile lui zvonurile că incendiul l-ar fi provocat chiar el, pentru a avea motiv să construiască palatul, Nero, panicat, a găsit rapid un țap ispășitor: o sectă evreiască cunoscută sub numele de „Creștinii”. Acesta era un grup de refugiați evrei și străini vorbitori de limba greacă și, pentru a-i forța să mărturisească faptul că ei sunt vinovați de izbucnirea incendiului, Nero a ordonat torturarea după care uciderea, arderea de vii și aruncarea lor în colții fiarelor sălbatice.

Torturile extreme aplicate au fost tulburătoare chiar și după standardele romane și au declanșat, din nou, furia și comentariile romanilor de rând, dar și ai oamenilor din sentat care au început să șoptească între ei că lucrurile au cam scăpat de sub control, gândindu-se ce ar putea face pentru a-l înlătura pe împăratul lor piroman și extrem de crud.

L-a omorât pe Seneca

Dar monstrul cu chip uman era de neoprit. După ce a aflat de complotul Senatului împotriva lui, în anul 65 d.Hr, Nero a forțat 23 de conspiraționiști să se sinucidă, printre ei aflându-se și filozoful Seneca.

În același ani, după o ceartă aprinsă pe care a avut-o cu fosta lui amantă, între timp devenită soție, Poppaea Sabina, înnebunit de furie, Nero a omorât-o în bătaie. Și chiar dacă era însărcinată, Nero nu a cruțat-o. Ploaia de lovituri a căzut mai aprig pe stomacul ei, ucigând-o nu doar pe ea, dar și copilul său nenăscut.

În urma dublei crime, Nero și-a pierdut mințile de tot și, la scurt timp, a cerut ca Poppaea să fie îmbălsămată, iar cadavrul ei să fie depus într-un mausoleu pentru a putea să-l viziteze ori de câte ori dorea.

Căsătoria cu un băiat

Un alt act care s-a alăturat nebuniilor lui Nero a fost și cel legat de Sporus, un copil de 13 ani, pe care împăratul l-a zărit din întâmplare și al cărui chip i s-a părut că seamănă izbitor de mult cu acela al fostei soții pe care tocmai o omorâse în bătaie, Poppaea.

După ce l-a răpit, Nero a ordonat castrarea băiatului și s-a căsătorit cu el, obligându-l să se îmbrace în hainele fostei sale soții.

Prea târziu

Călătoria prin viață a lui Nero s-a încheiat la 9 iunie 68 d.Hr., când acesta s-a sinucis la vârsta de 30 de ani, după o domnie turbulentă de 13 ani, neiubit de popor și declarat de membrii senatului dușman public. Odată cu moartea sa, linia iulio-claudiană care a condus Roma de când aceasta devenise un imperiu luând sfârșit.

În analele Romei Antice, puține personaje sunt la fel de infame și enigmatice ca Nero. Ultimul dintre împărații iulio-claudieni, domnia lui Nero a fost marcată de un amestec unic de pasiune artistică, intrigă politică și tiranie nemiloasă. De la excesele sale somptuoase până la Marele Incendiu al Romei, figura lui Nero a captivat istoricii și cercetătorii timp de secole, împăratul fiind subiectul unor dezbateri intense între cercetători.

În timp ce stilul extravagant de viață și acțiunile despotice au aruncat o umbră extrem de întunecată asupra domniei sale, unii susțin că eforturile artistice și politicile lui Nero au pus bazele unei societăți romane mai tolerante și mai vibrante din punct de vedere cultural, complexitatea caracterului lui Nero și natura ambiguă a domniei sale continuând să fascineze și să intrige.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Nero-Roman-emperor

https://www.newyorker.com/magazine/2021/06/14/how-nasty-was-nero-really

https://www.britishmuseum.org/blog/10-questions-about-emperor-nero-and-some-curious-answers

Vă mai recomandăm să citiți și:

Sexul în Roma Antică, sexualitatea, sclavii și Lex Scantinia

O ruină romană antică a dezvăluit artefacte surprinzătoare

Au fost găsite dovezi de păsări sacrificate pentru zeița Isis în Imperiul Roman

Statuia unui împărat roman, îmbrăcat precum Hercule, găsită lângă o canalizare din Roma